Toate amintirile astea și-au pierdut prospețimea, încetul cu încetul. S-au subțiat ca o foiță, au devenit subțiri și străvezii ca o lamelă de sticlă foarte fină, care apoi s-a spart fără zgomot, a dispărut fără urmă.
Eugen Ionesco – Jurnal în fărâme
Amintiri și contra-amintiri este o investigație a memoriei personale. Amintirile pe care am ales să le analizez sunt despre muzicienii români a căror muzică o ascultam în perioada 15-25 de ani (aproximativ 1995-2005). Am căutat să aflu, cu ajutorul portretelor acestor personalități, cât de mult poate fotografia, cu toate limitările ei, să restaureze amintirile.
Artanu (Timpuri Noi)
Pentru că Artanu este un fel de ambasador, promotor și mândru rezident al cartierului Titan, l-am invitat acasă, la Titan. Cunoștea numele blocurilor din zonă, deși nu locuise în apropiere. Modest, deschis și disponibil, a interacționat cu fiul meu într-un mod care l-a făcut pe acesta să devină fanul lui. Reîntâlnirea lor la un concert din cartier a fost distractivă.
Kempes (Ovidiu Ioncu, Cargo)
Ne-am întâlnit într-un backstage, înaintea unui concert. Totul s-a petrecut repede. Concertul a conținut o parte din piesele care m-au făcut să-l consider pe Ovidiu, atunci, unul dintre cei mai valoroși vocaliști români.
Delia (Delia Matache, N&D)
Am petrecut timp alături de ea, de directorul artistic si de formația alături de care cântă. Mi-au plăcut dinamica grupului și legăturile dintre ei. Am apreciat că m-au primit între ei și că au fost interesați de proiectul meu.
Andy Ghost (Altar)
Credeam că Altar este cea mai valoroasă trupă de heavy-metal din România. Cântau mult mai occidental decât toți ceilalți la vremea aceea. La întâlnirea noastră, Andy a fost volubil și foarte prietenos. A încheiat cu: Florin, Dumnezeu să te binecuvânteze!, apoi m-a îmbrățișat.
Nicu Covaci (Phoenix)
După un concert, am rămas la bere cu membrii actualei trupe Phoenix. Domnul Covaci și eu ne-am retras o vreme pentru a-i descrie ceea ce urmăresc. Mi-au plăcut siguranța și modestia cu care se exprimă și faptul că vorbește folosind puține cuvinte. Este cel mai experimentat dintre muzicienii pe care i-am fotografiat, iar acest lucru, în această singură situație, m-a emoționat puternic.
Adrian Despot
A fost una dintre întâlnirile scurte. S-a petrecut la lansarea unei campanii pentru donare de sânge, unde el era unul dintre personajele principale. Mi-a placut siguranța pe care o degaja.
Doru Trăscău (AB4)
Pe Doru l-am vizitat în studioul The Mono Jacks, formația în care cântă acum. Am discutat despre emoțiile pe care ți le dă un public mare, despre motociclete, despre fotografie și despre cum petrec starurile rock. Este unul dintre muzicienii care au evoluat mult de-a lungul timpului și îl apreciez mai mult acum decât în perioada în care ascultam Nu-ți fă griji.
Lenți Chiriac
Deși nu este muzician, Lenți a jucat un rol în formarea culturii mele de rocker. Avea rubrica de noutăți în emisiunea Întâlnirea de la miezul nopții găzduită de Petre Magdin, pe care o urmăream constant în serile de vineri. În prezent lucrează la radio și l-am fotografiat în cabina de emisie. Mi-a povestit aventura organizării concertului AC/DC din București, unde a avut o contribuție importantă.
Puya (Dragoș Gărdescu, La Familia)
Dragoș este un tată exemplar. Ne-am întâlnit alături de familia lui la un restaurant din cartier, în jurul prânzului. Este cel care mi s-a arătat cel mai sincer, alături de cei mai dragi oameni.
Dan Amariei (Omul cu Șobolani)
Întâlnirea cu Dan a fost cea mai scurtă dintre cele pe care le-am avut. Disponibil și prietenos, era interesat de modul în care ne afectează trecerea timpului.
Simona Radu
Este coautorul, alături de Manuel Savu, al unuia dintre cântecele care mi-au plăcut cel mai mult. Am avut cea mai egală întâlnire, am folosit aproximativ același număr de cuvinte. Mi-a povestit nașterea piesei Dacă nici tu și mi-a spus despre ce și-a dorit să transmită. Compoziția este una dintre cele pe care eu le-am interpretat altfel decât și-au dorit autorii.
Berti Barbera
Am avut o interacțiune frumoasă și lungă. Berti mi-a oferit multe informații pe care le poți obține doar de la oameni experimentați. A fost o întâlnire semnificativă în ceea ce privește schimbul de experiențe.
Mihai Dobre
M-a întrebat, înainte să ne vedem, ce muzică ascult în această perioadă. La întâlnire a vorbit despre muzica lui, despre colegii lui și despre muzica altora.
Lemi Black
Lemi nu este muzician. În anii ’90 magazinele lui erau printre puținele locuri de unde puteai cumpăra muzică. L-am văzut la cele mai multe concerte la care am fost. Probabil că este cel mai cunoscut rocker din România.
Seria de fotografii a fost expusă la Make a Point în iunie 2019
Fragment din lucrare
Lucrarea completă poate fi parcursă aici
Plăcerea pe care o găseam în muzică este dificil de explicat. Shopenhauer a afirmat: „Muzica face ca orice scenă din viața reală să iasă în evidență cu semnificație sporită, cu atât mai mult cu cât melodia ei este mai asemănătoare cu spiritul lăuntric al scenei.” Astfel, muzica îmi augmenta simțirile și avea pentru mine, tânăr neexperimentat, efectul coloanei sonore dintr-un film. Filmul pe care îl trăiam putea fi glorios, patetic, înduioșător sau lacrimogen, era despre eroi, vulnerabilitate, slăbiciuni ori iubire neîmpărtășită. Îmi doream să fiu asemenea eroilor din acest film, iar muzica își îndeplinea menirea.
Un rol la fel de important precum cel pe care-l avea muzica îl jucau muzicienii. Întotdeauna asociam o lucrare muzicală cu cel care o interpreta. Prezența muzicienilor pe scenă, în concerte, adauga elemente noi asupra percepției pe care o aveam asupra muzicii lor. Pe cei mai mulți dintre ei îi apreciam mult, îmi doream să-i văd cântând cât mai des. Nu îmi imaginam interacțiuni personale, le consideram imposibile.
Mirarea este unul dintre motivele pentru care am ales să-i fotografiez pe aceși oameni. M-am aflat față în față cu ei, cei cândva pe soclu, și i-am fotografiat. Căutam restaurarea unor amintiri și o înțelegere mai buna a modului în care funcționeaza memoria mea. În legătură cu restaurarea amintirilor, am avut surpriza ca fotografiile să aibă un efect mai puțin așteptat.
Am fost mereu intrigat, interesat și îndoit de veridicitatea pseudoamintirilor, unele legate de muzicieni, pe care le-am obținut în urma abuzului de memorie. Le bănuiam a fi închipuiri, fără însă a fi sigur. Mi-am spus că nu voi obține niciodată această siguranță, dar, fără să pot spune dacă e bine sau nu, fotografierea muzicienilor a micșorat dorința mea de a mi-i aminti așa cum erau atunci. Concretețea fotografiei îmi spune: „lucrurile sunt astfel si nicicum altcumva! O amintire veche, incertă, nu poate contrazice o imagine formată din 20 milioane de pixeli.” Este o formă de victorie a fotografiei asupra memoriei și asupra dorinței de a rememora, chiar dacă ele nu sunt concurente. Roland Barthes, în același sens, spunea: „Fotografia este violentă: nu pentru că înfățișează violențe, ci pentru că de fiecare dată ea umple de forță privirea și pentru că nimic din ea nu poate fi refuzat și nici transformat.”
Lucrul la această serie de portrete mi-a demonstrat că amintirile se pot modifica semnificativ odată cu adăugarea de conținut în memorie. O amintire a mea despre un om, în acest caz un muzician, poate avea mai multe componente (lucrările lui, prezența mea la spectacole, interacțiunile pe care le-am avut etc.) a căror sumă duce la o imagine generală. Până acum, fiecare amintire despre acești oameni avea un vârf, un prim lucru pe care l-aș fi putut spune despre fiecare în parte. Dupa ce i-am fotografiat, vârful a devenit fotografia pe care i-am făcut-o. Din prima secundă în care am privit-o, ea s-a transformat în amintire. Continuând să o privesc, nu făceam altceva decât să suprascriu neîncetat același sector de hard-disk. În același timp, într-o măsură imposibil de calculat, celelalte componente ale amintirii se estompau.
O imagine poate fi binefăcătoare pentru memorie dacă funcționează ca potențator, astfel încât efortul de rememorare să readucă amintiri cât mai detaliate și acurate. Îmi imaginez fotografia-leac ca pe un click care deschide un fișier cu informații a căror cantitate depinde de memoria fiecăruia, dar acest click are marea calitate de a facilita accesul la acel fișier (a se citi amintire) și de a-l deschide cât mai rapid. Există cazuri când, o amintire îndepărtată, afectată de trecerea timpului, nu poate fi resuscitată de o fotografie (sau de o serie de fotografii). În această situație, creierul, organ misterios, preia informații din fotografie și încearcă să umple golurile din memorie. Fotografia, care a încremenit a 125-a parte dintr-o secundă, poate oferi informații destinate exclusiv privirii. Este posibil ca unei amintiri erodate să-i fie suficiente aceste informații pentru a deveni clară, dar este posibil ca o amintire erodată să fie suprascrisă de informație vizuală și nimic mai mult. Fotografia care înlocuiește o amintire este contra-amintire. Trebuie să mai ținem cont de faptul că amintirile includ și stimuli nevizuali (atingeri, mirosuri, gusturi, placeri intelectuale sau fizice, sentimente etc.), aceștia neputând fi înregistrați pe o peliculă sau pe un senzor CCD.
Mi-am dorit ca muzicienii, în portretele pe care le-am făcut, să aibă o umbră neclară pe peretele în fața căruia se aflau. O bună parte a amintirilor mele vechi legate de ei sunt estompate, vagi, asemenea unei umbre cu margini neclare. Sunt ca niște forme lichide păstrate într-un mediu vâscos, instabil la rândul lui, aflate într-o stare de aparentă imponderabilitate, într-o căutare neîncetată a unui reper, a unui obiect de care să se ancoreze. Asemeni umbrei, amintirile, în acest caz, caută să se fixeze de oamenii pe care i-am fotografiat. Dar sunt ele, oare, doar umbrele acestor oameni? Judecându-le dintr-o perspectivă psihanalitică, a cui parte întunecată sunt ele? A persoanei din fotografie? A fotografului? În timpul realizării fotografiei, doi oameni stăteau față în față, iar pe un ax, la 45 de grade față de cel format între ei, s-au aflat, la fiecare capăt, sursa de lumină și umbra. Oamenii sunt poziționați, așadar, între lumină și umbră. Se privesc, interacționează, sunt într-o relație. Astfel, umbra de pe perete este a relației lor, îi include pe ambii în același mod în care portretul îl include și pe autor.
Găsesc o asemănare tulburătoare între imaterialitatea umbrei și a amintirilor. Deși intangibile, ferme sau difuze, sunt întotdeauna atașate unei persoane, fac parte din identitatea acesteia. Îmi place să cred că identitatea care transpare în aceste portrete, unde umbra și amintirile nu sunt ale aceleiași persoane, este identitatea fotografiei.
După fiecare portret m-am ales cu ceva în plus, un lucru pe care nu puteam să-l intuiesc, deși eu sunt cel care a compus cadrul prin vizorul camerei. Acesta poate fi explicat cel mai ușor prin comparație cu proiectele lui Eadweard Muybridge, cel care a descompus în cadre diverse tipuri de mișcări ale oamenilor. Dintr-o dată, ei puteau fi văzuți diferit, în ipostaze pe care nimeni, niciodată, nu le-a reprezentat. Fiecare dintre portretele pe care le-am făcut mi-au arătat omul care fusese în fața mea altfel decât știam că îl pot vedea. De data aceasta nu era vorba despre postura corpului, ci despre o informație care transcede privirea, atitudinea sau relația dintre noi. Cred că această informație este răspunsul la mirarea pe care mi-o provoacă modul în care se modifică amintirile.
Lucrând pentru această serie, m-am desparțit, cu sau fără voia mea, de o parte din amintirile vechi așa cum fuseseră până atunci, în vreme ce altele au căpătat contururi mai puternice. Cu siguranță acesta nu este un model; pentru oricine care ar face ceva asemănător lucrurile ar sta diferit.
Lucrarea completă poate fi parcursă aici