Amintiri și contra-amintiri

 

 

Confirmarea complexității memoriei a fost evidențiată relativ recent în psihologie. S-a ajuns la un punct de vedere comun privitor la faptul că memoria nu este pur și simplu un sistem (oricât de complex ar fi acesta) ci mai multe sisteme diferite, nu întotdeauna unificate, funcționând ca module, independent și serial, operând atât automat cât și voluntar, limitat și probabil inexact, dar și de o fidelitate remarcabilă.

Mihai Aniței – Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București, 2010

 

Din psihologie aflăm că există o legătură strânsă între formarea unei amintiri și emoțiile formate/resimțite în intervalul de timp în care este plasată amintirea. Emoțiile sunt influențate de toți stimulii percepuți. De exemplu, bucuria, mirosul, plăcerea fizică etc., pot fi elemente componente ale unei amintiri. Componenta vizuală a unei amintiri este importantă, desigur, însă fotografia o redă exclusiv pe aceasta, exclusiv parțial. De aceea, fotografia, ca suport al memoriei, reprezintă doar un atom al unei amintiri, neputând să conțină mai mult de 1/125 secunde din ce a văzut cineva, în timpul formării unei amintiri. Astfel, apare întrebarea: în ce măsură putem spune despre o fotografie că este amintire? Raspunsul lui Roland Barthes este acesta: Nu numai că fotografia nu este niciodată, în esență, o amintire (a cărei formă gramaticală ar fi perfectul, în vreme ce timpul Fotografiei este mai degrabă aoristul), ci tocmai că blochează amintirea, ea devine foarte repede o contraamintire.

Afirmația autorului francez este interpretabilă în mai multe chei, fiecare personală, fiecare ținând cont de contextul intern al celui care o parcurge. În cazul meu, în lipsa clarității unei amintiri, fotografia poate resuscita memoria, situație care este binevenită. Dar dacă amintirea, oricât de erodată, există, fotografia nu face altceva decât să o limiteze și mai mult cu concretețea ei. Imaginea clară și fermă poate, prin aceste calități, să estompeze celelalte componente ale unei amintiri, să le suprascrie. Astfel, reprezentarea fotografică poate fi un inamic al memoriei, o contra-amintire, cum spunea Barthes.

Amintiri și contra-amintiri este o investigație a memoriei personale. Amintirile pe care am ales să le analizez sunt despre muzicienii români a căror muzică o ascultam in perioada 15-25 de ani (aproximativ 1995-2005). Caut să aflu, cu ajutorul portretelor acestor personalități, cât de mult poate fotografia, cu toate limitările ei, să restaureze amintirile.

Am ales să analizez amintirile mele despre acești muzicieni formate în perioada când consumam asiduu muzica lor, precum și modul în care s-au modificat aceste amintiri în urma interacțiunilor pe care le-am avut cu ei și a portretelor obținute. Ele, amintirile, entități fluide, existau în memoria mea și ajunseseră la o formă relativ stabilă, nu mai suferiseră modificări sau adăugiri de multă vreme. Perioada în care am construit seria de portrete, interacțiunile preliminare cu muzicienii, discuțiile, întâlnirile și, în final, fotografiile au însemnat un cutremur cu efecte majore asupra acestor aduceri aminte. Nu numai că ele s-au modificat semnificativ, dar fotografiile obținute au suprascris aproape complet informațiile stocate în trecut. Acestea au devenit aproape transparente în comparație cu portretele, care au puterea să transmită că nimic din ce reprezintă ele nu poate fi combătut și, în plus, puterea de a mă face să fiu mult mai puțin interesat de forma veche și stabilă a unei amintiri.

În cele ce urmează am socotit memoria, metaforic, un hard-disk care funcționează într-un mod aproape misterios și care are superputerea de a-și modifica conținutul existent odata cu adăugarea de conținut, iar amintirile, drept informațiile stocate în acest mediu schimbător.

 

DE CE MUZICIENI?

Memoria, ca sumă a amintirilor, este una dintre componentele esențiale ale devenirii. Devenirea poate fi numită drept totalul caracteristicilor particulare cuiva, într-un anumit moment. Toate aceste caracteristici, în marea lor majoritate, sunt formate ca urmare a contextului socio-cultural de dezvoltare, a experiențelor sau a informațiilor primite, în asociere cu predispozițiile fiecăruia. Mai mult, memoria este și identitate, iar identitatea poate fi numită stadiul actual al devenirii. Urmând aceasta logică, muzica face parte din devenirea mea, cu toate că amintirile pe care le am în acest sector de hard-disk nu mai au acuratețe.

Muzica pe care o ascultam în prima tinerețe (perioadă de tranzit, plină de îndoieli și căutări) se afla într-o legătură strânsă cu autodefinirea. Această autodefinire trebuia să fie muțumitoare pentru imaginea de sine. Și eu, ca majoritatea adolescenților, aveam dorința intensă, greu de explicat la acea vreme, de a fi într-un fel anume, un fel care să mă facă acceptat, căutat sau apreciat. Cu toții, separat de gândire sau voință, ne aflăm permanent în căutarea continuă a plăcerii. Cu alte cuvinte, în adolescența târzie, mă aflam în căutarea integrării în acea parte a societății în care doream să mă aflu, cu scopul de a obține diferite tipuri de plăcere. Muzica pe care o ascultam a jucat un rol dublu aici: acela de mă face apreciat (sau, uneori, pentru a evita deprecierea) și pe acela de a-mi oferi plăcere.

Plăcerea pe care o găseam în muzică este dificil de explicat. Shopenhauer a afirmat că Muzica face ca orice scenă din viața reală să iasă în evidență cu semnificație sporită, cu atât mai mult cu cât melodia ei este mai asemănătoare cu spiritul launtric al scenei. Astfel, muzica îmi augmenta simțirile și avea pentru mine, tânăr neexperimentat, efectul coloanei sonore dintr-un film. Filmul pe care îl trăiam putea fi glorios, patetic, înduioșător sau lacrimogen, era despre eroi, vulnerabilitate, slăbiciuni ori iubire neîmpărtășită. Îmi doream să fiu asemenea eroilor din acest film iar muzica își îndeplinea menirea.

Un rol la fel de important ca cel pe care-l avea muzica îl jucau muzicienii. Întotdeauna asociam o lucrare muzicală cu cel care o interpreta, în special pentru că am ratat puține concerte importante pentru mine în acea perioadă. Prezența muzicienilor pe scenă adaugă elemente noi asupra percepției pe care o aveam asupra muzicii lor. Pe cei mai mulți dintre ei îi apreciam mult, îmi doream să-i văd cântând cât mai des. Nu îmi imaginam interacțiuni personale, le consideram imposibile. Soclul pe care se aflau era prea înalt pentru mine.

Pentru că muzica era o componentă permanentă a cotidianului, multe dintre amintirile mele importante din acea perioadă au și coloană sonoră. Emoțiile care determinau formarea amintirii erau accentuate de muzică, iar astfel amintirile deveneau mai pregnante. O dată cu trecerea timpului și acumularea de experiențe, o parte din amintirile din acea perioada s-au estompat, unele s-au modificat iar altele s-au amestecat. Există și cazuri confirmate în care amintirile au dispărut.

Găsesc fascinant modul în care funcționează memoria și, implicit, creierul. Aflat la a doua tinerețe, mă întreb de ce amintirile mele din perioada 15-25 de ani includ atât de multă muzică asociată cu performeri.

Un lucru care îmi provoacă mirare este că amintirile pe care le am despre artiștii scenei sunt mai intense decât ce îmi amintesc despre muzica lor. Am încetat de mult timp să mai ascult muzica primei tinereți, dar muzicienii îmi sunt clari în minte. Mi-i amintesc pe fiecare pe scenă, totul despre cum performa și despre cum se adresa publicului. Mirarea continuă când reascult muzica lor. Unii au evoluat, s-au îmbogățit ca artiști și valoarea creației lor a crescut. Alții continuă să cânte piesele care le-au adus notorietatea. Cu toate acestea, fie că e vorba de lucrări noi sau aceleași, adaptate la prezent, nu îmi mai provoacă plăcerea de odinioară. Mereu găsesc în ele ceva care îmi surâde, dar acel ceva nu mă îmbrățișează. Am căutat de multe ori, aflat în stări psihice variate, retrăirea, măcar parțială, a emoțiilor care au dus la formarea amintirilor. Aproape nimic!

Mirarea este unul dintre motivele pentru care am ales să-i fotografiez pe muzicienii a căror muzică o ascultam la 15-25 de ani. M-am aflat față în față cu ei, cei cândva pe soclu, și i-am fotografiat. Căutam restaurarea unor amintiri și o înțelegere mai buna a cum funcționeaza memoria mea. În legătură cu restaurarea amintirilor, am avut surpriza ca fotografiile să aibă un efect mai puțin așteptat.

 

AMINTIRE ȘI REMEMORARE

Aristotel a afirmat că memoria este solidară cu timpul. Cu cât o amintire este mai veche, cu atât ea este mai puțin accesibilă. Psihologia confirmă acest lucru: Memoria de lungă durată conservă informațiile pe o durată de timp considerabilă ce poate să se întindă de-a lungul întregii vieți. Unii autori consideră că informațiile stocate în memoria de lungă durată nu dispar niciodată ci devin doar mai putin accesibile.

Cu toate acestea, modul cum se formează o amintire și amplitudinea emoțiilor din momentul formării ei pot determina rezistența în timp a acelei amintiri, oricât de veche ar fi aceasta.

Filosofia a întărit, și prin Paul Ricoeur, ceea susțin psihologii: Întâlnirile memorabile se oferă spre rememorare nu atât prin singularitatea lor irepetabilă, cât prin asemănarea lor tipică, respectiv prin caracterul lor emblematic.

Este și cazul memoriei mele. Unele dintre amintirile din perioada la care fac referire au contururi clare, sunt ferme, o urmare a intensității afective cu care parcurgeam acea perioadă. Sunt incluse situații familiale, școlare, sociale etc. Muzica și muzicienii (aceștia doar în conștiință) mă însoțeau în toate.

Există aduceri aminte care revin des, fără ca voința să fie implicată. Uneori, caut să pătrund mai adânc într-una dintre întâmplările memorate. Există o diferență între amintirile care apar spontan și cele căutate, care presupun un efort, concentrare. Aristotel descrie reamintirea drept căutare. Henri-Louis Bergson introduce noțiunea de efort de memorie, iar Freud pe aceea de travaliu al rememorării.

Sunt numeroase situațiile în care am facut eforturi considerabile întru a-mi aminti anumite lucruri. Reapăreau vag, difuz, dispăreau, reveneau, plecau iar…

Exersarea memoriei este uzul ei; or, uzul comportă posibilitatea abuzului. (…) Și, tocmai prin abuz, ambiția veritativă a memoriei este serios amenințată. Paul Ricoeur

Nimic mai adevărat! Ambiția veritativă a memoriei, ca urmare a abuzului, duce amintirile într-o zonă vecină cu imaginația. Problema pusă de întrepătrunderea memoriei și a imaginației e la fel de veche ca filosofia occidentală, întărește Ricoeur.

 

ROLUL FOTOGRAFIEI ÎN RELAȚIE CU MEMORIA

Am fost mereu intrigat, interesat și îndoit de veridicitatea pseudoamintirilor, unele legate de muzicieni, pe care le-am obținut în urma abuzului de memorie, le bănuiam a fi închipuiri, fără însă a fi sigur. Mi-am spus că nu voi obține niciodată această siguranță, dar, fără să pot spune dacă e bine sau nu, fotografierea muzicienilor a micșorat dorința mea de a mi-i aminti așa cum erau atunci. Concretețea fotografiei îmi spune: lucrurile sunt astfel si nicicum altcumva! O amintire veche, incertă, nu poate contrazice o imagine formată din 20 milioane de pixeli. Este o formă de victorie a fotografiei asupra memoriei și asupra dorinței de a rememora, chiar dacă ele nu sunt concurente. Roland Barthes, în același sens, spunea: Fotografia este violentă: nu pentru că înfățișează violențe, ci pentru că de fiecare dată ea umple de forță privirea și pentru că nimic din ea nu poate fi refuzat și nici transformat.

Obținerea fotografiilor cu muzicieni a avut mai multe efecte în conștiința mea. Printre acesta se numără modificarea amintirilor cu ei, ca urmare a întâlnirilor pe care le-am avut. Am obținut imaginile în urma unor interacțiuni. Perioada în care i-am căutat și le-am explicat demersul meu a însemnat comunicare. Disponibilitatea lor de a colabora pentru acest proiect a facut ca soclul pe care se aflau să se micșoreze, i-a adus mai aproape de pământ. Ședințele foto au avut loc în cele mai diverse locuri și situații: la mine acasă, la ei acasa, în studioul lor, în backstage, în restaurant, la serviciul lor sau al meu etc. Cu unii dintre ei am petrecut minute, cu alții, ore. Toate aceste interacțiuni, diversitatea lor și comunicarea dintre noi au avut impact asupra modului cum mă raportam la muzicienii pe care îi admiram: soclul lor se făcuse mai mic, însă i-am cunoscut altfel, nu mai eram spectator, telespectator, ascultător. Comunicarea noastră căpătase două sensuri, iar canalul acestei comunicări nu mai era unul tehnologic.

Revenind, privind în urmă și analizând amintirile pe care le aveam cu fiecare dintre ei în parte, am constatat că percepția mea asupra lor nu mai era aceeași. Aveam informații noi și, cel mai important, un portret al lor pe care mi l-au dăruit. Amintirile mele au fost definitiv influențate de interacțiunile pe care le-am avut. Ele nu mai puteau exista în forma pe care o aveau înainte de a-i cunoaște pe acești oameni. Nu puteau exclude toate informațiile noi. Iar aceste noi informații au dus inevitabil la o reconfigurare a vechilor amintiri. Au fost rescrise unele sectoare de hard-disk într-o zonă responsabilă cu unele amintiri.

Lucrul la această serie de portrete mi-a demonstrat că amintirile se pot modifica semnificativ odată cu adăugarea de conținut în memorie. O amintire a mea despre un om, în acest caz un muzician, poate avea mai multe componente (lucrările lui, prezența mea la spectacole, interacțiunile pe care le-am avut etc.) a căror sumă duce la o imagine generală. Până acum, fiecare amintire despre acești oameni avea un vârf, un prim lucru pe care l-aș fi putut spune despre fiecare în parte. Dupa ce i-am fotografiat, vârful a devenit fotografia. Din prima secundă în care am privit-o, ea s-a transformat în amintire. Continuând să o privesc, nu făceam altceva decât să suprascriu neîncetat același sector de hard-disk. În același timp, într-o masură imposibil de calculat, celelalte componente ale amintirii se estompau.

A fotografia înseamnă a-ți apropria lucrul fotografiat. Înseamnă a te poziționa într-o anumită relație cu lumea, care echivalează cu știința – și, deci, cu puterea.Consider că afirmația lui Susan Sontag este dură. A-ți apropria înseamnă a-ți însuși ceva existent. Am creat imagini cu ajutorul oamenilor pe care i-am fotografiat, iar ele îmi aparțin doar în măsura în care le aparțin și lor. Mai mult, efectul pe care l-au avut aceste fotografii asupra amintirilor mele nu este unul neapărat pozitiv. Cum spuneam, m-am lepădat într-o măsură de unele componente vechi ale memoriei mele, deci am obținut opusul aproprierii.

Mi-am pus întrebarea: care amintire e mai prețioasă, cea veche, neafectată de întâmplările recente, sau cea veche, modificată, care conține ultimele întâmplări? Probabil că răspunsul nu va fi mereu același, probabil ca va fi unul diferit pentru fiecare moment în care întrebarea va reveni. Astfel, calitatea fotografiei de amintire sau contra-amintire va rămâne, cel puțin pentru mine, cel puțin pentru moment, incertă.

 

LEAC SAU OTRAVĂ?

Cuvântul fotografie este asociat, popular, cu amintire. Fotografiem și pentru a ne aduce aminte, probabil pentru că tuturor ne este teamă de uitare. În calitate de părinte, din motive sentimentale, mi-aș dori o memorie eidetică, cu acces instantaneu la orice amintire. Fenomenul uitării se pare că se înscrie pe o linie de normalitate a funcționării sistemului mnezic și se definește simplu prin incapacitatea de reamintire a unor informații (Mihai Aniței). Probabil că, dacă am face un sondaj, ar fi extrem de puțini cei care ar fi de părere că fotografia nu este amintire.

Democratizarea absolută a fotografiei a adus cu sine o schimbare majoră în cât, cum sau de ce oamenii fotografiază. Scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte; punându-și credința în scris, oamenii își vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, și nu dinăuntru, prin caznă proprie. Leacul pe care tu l-ai găsit nu e făcut să învârtoșeze ținerea de minte, ci doar readucerea aminte. (Platon, Phaidros). Enunțul lui Platon, care prefigurează modul cum Bergson sau Freud au făcut diferența dintre amintirile spontane și cele căutate, deși se referă la scris, este valabil, parcă mai mult decât pentru scris, și pentru fotografie. Judecând fotografia după această afirmație, putem spune că este o formă de otravă pentru memorie, mai precis pentru că, din lipsă de uz/antrenament, memoria ar putea deveni leneșă. În acest fel, readucerea aminte ar fi favorizată. Astfel fotografia capătă aceste calități opuse, de otravă și leac.

Personal, consider ca fotografia nu mai poate fi socotită otravă. În prezent, totul poate fi înregistrat și indexat cu ajutorul tehnologiei, astfel că memoria oamenilor, în general, nu mai este obligată la eforturi mari și constante. Nu mai putem spune că o memorie foarte bună poate fi unul dintre avantajele importante pe care le putem avea în viață deoarece aceasta poate fi substituită de mijloace tehnice.

Mă voi concentra mai mult asupra fotografiei-leac. O imagine poate fi binefăcătoare pentru memorie dacă funcționează ca potențator, astfel încât efortul de rememorare să readucă amintiri cât mai detaliate și acurate. Îmi imaginez fotografia-leac ca pe un click care deschide un fișier cu informații a căror cantitate depinde de memoria fiecăruia, dar acest click are marea calitate de a facilita accesul la acel fișier (a se citi amintire) și de a-l deschide cât mai rapid. Există cazuri când, o amintire îndepărtată, afectată de trecerea timpului, nu poate fi resuscitată de o fotografie (sau serie de fotografii). În această situație, creierul, organ misterios, preia informații din fotografie și încearcă să umple golurile din memorie. Fotografia, care a încremenit într-o formă vizuală a 125-a parte dintr-o secundă, poate oferi informații destinate exclusiv privirii. Este posibil ca unei amintiri erodate să-i fie suficiente aceste informații pentru a deveni clară, dar este posibil ca o amintire erodată să fie suprascrisă de o informație vizuală și nimic mai mult. Fotografia care înlocuiește o amintire este contra-amintire. Trebuie sa mai ținem cont de faptul că amintirile includ și stimuli nevizuali (atingeri, mirosuri, gusturi, placeri intelectuale sau fizice, sentimente etc.), aceștia neputând fi înregistrați pe o peliculă sau pe un senzor CCD. În sprijinul afirmațiilor mele o citez pe Susan Sontag, care remarcă: Lumea fotografiată se află într-o relație esențial eronată cu lumea reală, la fel cum o fac stop-cadrele cu filmele. Viața nu se rezumă la detalii semnificative, iluminate cu un bliț, și fixate pe peliculă pentru totdeauna. Fotografiile asta fac.

Am realizat portretele cu muzicieni având permanent în minte, ca pe o provocare, afirmațiile lui Sontag. Am captat un detaliu din viață (un muzician), iluminat cu bliț și fixat pentru totdeauna și am pus acest detaliu într-o balanță, opus amintirii care îl are ca subiect pe muzician, mai precis, fotografia comparată cu amintirea. La această balanță gravitația, care ar trebui să coboare unul dintre talere, este înlocuită de ceea ce îmi doresc să-mi reamintesc și de modul în care vreau să fie amintirea, pentru că amintirea trebuie să fie confortabilă imaginii de sine. Pe un taler se afla ceva fluid, neclar, apărut printr-un efort de rememorare – amintirea. Pe celălalt, ceva dur, ferm, imposibil de tăgăduit – fotografia. Fiind vorba despre o balanță închipuită, care nu funcționează ca una normală, aceasta a început să se rotească. Cele două talere se urmăreau într-o buclă fără sfârșit, niciunul dintre ele nereușind să-l devanseze pe celălalt. Nu aș putea descrie altfel relația dintre amintirea despre cineva și reprezentarea vizuală a acelei persoane. Amintirile caută un ceva mai concret pe care să-l încorporeze, pentru a deveni ele însele mai concrete, iar concretul caută o formă de diluare, prin care să devină asemănător amintirilor.

Dacă ar fi să esenţializăm istoria, ne-am inchipui-o ca pe un om nemuritor care, prin faptul că-i nemuritor, îşi uită trecutul. Oare cum s-ar uita acesta la albumul său de familie? (Nicu Ilfofeanu)

 

PORTRETELE

Roland Barthes a definit portretul ca pe un câmp de patru forțe, toate având legătură cu persoana fotografiată, toate referindu-se doar la aceasta. Autorul, nefiind fotograf, nu l-a luat în considerare pe cel care realizează portretul. Fotografia-portret este un câmp închis de forțe. Aici patru forțe imaginare se încrucișează, se înfruntă, se deformează. În fața obiectivului eu sunt simultan: cel care cred eu ca sunt, cel care aș vrea lumea să creadă că sunt, cel care crede fotograful că sunt și cel de care el se folosește pentru a-și exhiba arta.

Dorothea Lange, dintr-o perspectivă opusă, credea că fiecare portret al unei alte persoane este un “autoportret” al fotografului. Sunt mai apropiat de această din urmă descriere a portretului. Fiecare lucrare a unui artist transmite o parte din personalitatea, sensibilitatea, cunoașterea și identitatea lui. Într-o măsură, putem spune că fiecare lucrare a fotografului, portet sau alt gen, este o formă de autoportret. El se exprimă în conformitate cu tot ceea ce îl definește, iar fotografia lui poartă cu sine această amprentă. În același timp, sunt de acord și cu afirmația lui Barthes, care nu o contrazice pe cea a lui Lange. Cred că seria de portrete cu muzicieni poate fi descrisă în ambele feluri. Probabil că în momentul declanșării, niciunul dintre noi (eu sau cel portretizat) nu consideram conștient cele de mai sus, multiplele posibilități de interpretare a relației dintre noi.

Îmi doresc ca fotografiile mele să ridice întrebarea: Cum a fost, pentru fiecare dintre cei doi, momentul fotografierii? De aceea, îmi imaginez o fotografie, alta, pe care aș vrea ca toată lumea să și-o imagineze: două persoane față în față, care se privesc, surprinse în momentul în care fac un schimb. Muzicianul îmi oferă imaginea lui din perspectivele descrise de Barthes, probabil fără să fie conștient de acest lucru, iar eu primesc această imagine cu mai multe straturi pe care le suprapun într-un portret. Astfel, acest portret conține mai multe aspecte ale imaginii de sine ale celui fotografiat și, conform lui Lange, mă conține și pe mine. La randul meu, în cadrul acestui schimb, ofer lumii și memoriei colective o imagine a muzicianului, una obținută într-un mod subiectiv, personal, în conformitate cu propria mea identitate.

În timpul ședințelor, fiecare muzician, fără să-l rog, s-a uitat spre cameră, lucru pe care mi-l doream. Privirea spre obiectiv poate fi interpretată ca o privire interioară, îndreptată spre propria conștiință, spre propria memorie. Aceste persoane se aflau în fața mea, cel care căutam să îmi revigorez amintirile. Astfel, gândul la amintirile altcuiva nu duce inevitabil la propriile amintiri? Eu, “amintitorul”, nu eram pentru ei, în acele momente, o formă de amintire?

În secundele necesare realizării fotografiei, îi priveam pe acești oameni cu ajutorul tehnologiei, prin vizorul camerei. Ei ma priveau indirect, priveau camera, care poate fi numită si public pentru că ajută la formarea unor imagini care pot fi distribuite către mase. Mă întreb dacă privirea din aceste portrete îmi este adresată exclusiv mie.

 

DESPRE SETUP

Sunt foarte numeroase proiectele fotografice care includ portrete ale unor personalități. Cei mai mulți dintre fotografi au căutat sa surprindă acea parte a personalității unui artist care arată o legătura cu opera acestuia. Îi propun pe Irving Penn, Anton Corbijn, Annie Leibovitz sau pe Jill Greenberg, artiști care au activat în perioade diferite. Persoanele portretizate de aceștia apar în ipostaze foarte diferite, de multe ori surprinzătoare, iar fotografiile au o mare putere de expresie, cele mai multe fiind capabile să stârnească exclamații. Dintre cei români îi numesc pe Cosmin Bumbuț, Alex Gâlmeanu sau Simion Buia.

În cazul seriei mele nu am fost interesat de portretele care îi arată pe muzicieni într-un mod intim, neașteptat, în locuri sau ipostaze surprinzătoare, cu recuzită variată etc. Nu am urmărit fotografiile care adună like-uri. La întâlnirile cu ei, după ce le spuneam câteva lucruri despre proiect, urma informația că urmăresc să fac o fotografie prin care mă investighez pe mine, în primul rând.

Mi-am dorit ca fotografiile să aibă un aspect comun, despre care oricine să poate spune: și eu pot să fac asta! Am pus preț mai mare pe disponibilitatea muzicienilor de a face parte din proiectul meu, adică pe faptul că au contribuit, cu timpul și imaginea lor, la această lucrare.

Mi-am dorit o compoziția simplă, neatrăgătoare în mod special, pentru a căuta din partea privitorului întrebarea: despre ce e vorba aici? Am sperat ca serialitatea să invite la contemplare și să îndemne la introspecție. Dincolo de fiecare portret în parte primează seria. Îmi doresc ca aceasta să aibă o valoare mai mare decât suma componentelor sale.

Setup-ul în care am realizat aceste fotografii: camera cu obiectiv de 50 mm, un bliț cu softbox 60 x 90 cm în dreapta mea, un fundal care să nu distraga atenția, pe care se poate forma o umbra neclară. Încadrarea pe care am ales-o a fost plan mediu. La ședințe am avut, cel mult, 15 declanșări.

 

UMBRELE

În istoria artei, reprezentările constante ale umbrei au început cu Renașterea. Odată cu clarobscurul, pictura nu a mai putut fi imaginată fără umbră. Filosofi, artiști, psihologi au tratat umbra din diverse perspective, insistând deopotrivă asupra aspectelor metafizice ale acesteia, un lucru comun fiind acela că umbra este plină de semnificații. Este un truism că moartea, alter ego, efemeritatea, alteritatea, toate acestea sunt exemple a ceea ce poate sugera umbra. Jung, de pildă, afirma că umbra este un negativ al personalității, subconștientul. El spunea că urmele întunecate pe care le lasă corpul nostru atunci când blochează lumina nu sunt altceva decât un simbol al trăirilor noastre interioare, conștiente sau nu, pe care Supraeul le blochează.

În The Cabinet of Dr. Caligari sau Nosferatu, Robert Wiene și respectiv F.W. Murnau au făcut din umbră ceva înspăimântător, o dublură a personajelor, una care era mai amenințătoare ca aceștia. Tot în cinematografie, filmele noir se foloseau de umbrele foarte atent “construite” pentru a genera o atmosferă misterioasă, plină de suspans.

Mi-am dorit ca muzicienii, în portretele pe care le-am făcut, să aibă o umbră neclară pe peretele în fața căruia se aflau. O bună parte a amintirilor mele vechi legate de ei sunt estompate, vagi, asemenea unei umbre cu margini neclare. Sunt ca niște forme lichide păstrate într-un mediu vâscos, instabil la rândul lui, aflate într-o stare de aparentă imponderabilitate, într-o căutare neîncetată a unui reper, a unui obiect de care să se ancoreze. Asemeni umbrei, amintirile, în acest caz, caută să se fixeze de oamenii pe care i-am fotografiat. Dar sunt ele, oare, doar umbrele acestor oameni? Judecându-le dintr-o perspectivă psihanalitică, a cui parte întunecată sunt ele? A persoanei din fotografie? A fotografului? În timpul realizării fotografiei, doi oameni stăteau față în față, iar pe un ax, la 45 de grade față de cel format între ei, s-au aflat, la fiecare capăt, sursa de lumină și umbra. Oamenii sunt poziționați, așadar, între lumină și umbră. Se privesc, interacționează, sunt într-o relație. Astfel, putem spune că umbra de pe perete este a relației lor, că îi include pe ambii în același mod în care portretul îl include și pe autor.

Oare dacă umbra ar fi putut oglindi și privirea, cum ar fi fost? Dacă ne gândim la umbră ca la negativul sinelui, oare umbra privirii ar însemna privirea în interior?

Găsesc o asemănare tulburătoare între imaterialitatea umbrei și a amintirilor. Deși intangibile, ferme sau difuze, sunt întotdeauna atașate unei persoane, fac parte din identitatea acesteia. Imi place să cred că identitatea care transpare în aceste portrete, unde umbra și amintirile nu sunt ale aceleiași persoane, este identitatea fotografiei.

La fel de imateriale ca umbrele și amintirile sunt gândurile noastre din prezent, un prezent care se transformă permanent în trecut. Astfel, gândurile noastre se transformă permanent în amintire. Îmi imaginez că gândurile ar putea avea corp iar acest lucru înseamnă că ar putea avea și umbră. Dacă umbra se formează când lumina este blocată de un corp, ce fel de lumină ar trebui să lumineze gândurile, încât acestea sa aibă umbră? Îmi spun că trecerea timpului poate fi socotită drept lumină. Atunci, ne-am afla în situația în care trecerea timpului face ca gândurile să aibă umbră, să își dubleze această materialitate închipuită. Probabil că această umbră nu ar fi decât transformarea gândurilor în amintiri. Aplicat la această serie de fotografii, acest exercițiu spune că umbrele din imagini sunt reprezentări ale amintirilor mele.

Dacă memoria ar fi un univers, uitarea ar putea fi privită ca niște zone de vid. Uitarea, această noțiune asemănătoare nimicului, ar fi, de fapt, un negativ al memoriei, o umbră.

Plecând de la aceste considerații asupra umbrei, personal, sunt de părere că semnificația umbrei poate fi mai multe lucruri, chiar și în același timp, la alegere: nimic, negativ, întuneric, moarte, dublură și așa mai departe.

Probabil că totul ar fi mult mai plictisitor dacă noi, oamenii, ne-am forma convingeri cărora să le rămânem fideli timp îndelungat, fără să ținem cont de informațiile și experiențele de care avem parte neîncetat. Acestea duc, inevitabil, la evoluție, iar evoluția înseamnă schimbare. De aceea, consider binevenite semnificațiile diverse pe care alegem să le dăm umbrei, în funcție de perioada pe care o parcurgem sau de alte contexte.

Este adevărat că, atunci când am început să lucrez la această serie de fotografii, căutam în umbra personajelor o semnificație unică, o analogie cu amintirile. Îmi imaginam lucrările expuse și îmi doream să existe un dialog între ele. Voiam ca acest dialog să fie dual, unul purtat între persoanele portretizate și unul între umbrele acestora.

De-a lungul procesului am parcurs o seamă de texte și am acumulat informații care m-au determinat să privesc lucrurile mai complex. În acest interval am avut predispoziții către diverse tipuri de interpretare a umbrei, dar, în final, le-am adoptat pe toate, am stabilit că, dacă prefer o singură interpretare, le defavorizez pe celelalte care sunt la fel de atrăgătoare.

 

ÎNTÂLNIRILE

(…) Există un act de agresivitate în fotografiere. Să fotografiezi oameni înseamnă să îi violezi, pentru că îi vezi așa cum ei nu se văd niciodată, având cunoștințe despre ei pe care nu le pot avea; fotografia transformă oamenii în obiecte, în mod simbolic, care pot fi posedate. Așa cum aparatul este imaginea subliminală a unei arme, fotografierea unei persoane este o crimă subliminală – o crimă soft, adecvată unei perioade triste, înspăimântate.

Susan Sontag tratează fotografia într-un mod adeseori cinic. Tonul ei este mai degrabă dur, uneori dezaprobator, decât unul cald, blând sau doar analitic. Afirmația ei de mai sus poate fi adoptată, de unii fotografi, de aceia care lucrează matematic, riguros, de fotografii care sunt interesați în primul rând de rezultat și mai puțin de magia momentului în care declanșează, de ceea ce se petrece în acele secunde între ei și oamenii pe care îl fotografiază.

Personal, consider că actul fotografierii, în cazul portretului, poate fi considerat ca o formă de generozitate și de sinceritate din ambele părți. Ambii sunt vulnerabili în acest proces. Persoana fotografiată, pentru că se expune și știe că poate fi văzută așa cum nu își dorește, pentru că îi poate fi teamă că obiectivul va vedea dincolo de masca pe care o poartă, mască pe care cu toții, mai mult sau mai puțin, o purtăm. La rândul său, fotografului îi poate fi teamă că nu va reuși să redea altceva decât ceea ce vedem cu toții. Astfel, putem deduce că între fotograf și persoana fotografiată există un conflict, fiecare își dorește o imagine opusă celei pe care o caută celălalt. Considerând generozitatea celor care mi-au permis să-i fotografiez, nu am vrut să fotografiez altceva decât ceea ce mi-au oferit ei. Tuturor le-am descris demersul meu și i-am rugat să mi se arate exact așa cum vor ei, fără indicații din partea mea în ceea ce privește postura, atitudinea, metalimbajul etc. Le-am făcut o fotografie care poate fi considerată, întrucâtva, un selfie, dar acest selfie mi-a fost oferit mie și nicicui altcuiva, pentru a-l folosi în scopul acestui proiect. Cred că așa am reușit să împlinesc interesul fiecăruia dintre noi: al lor – acela de a mi se arăta așa cum vor în contextul dat; al meu – acela de primi din partea lor imaginea a cum își doresc să îi văd. Mai mult, am avut revelația faptului că percepi diferit opera unui artist după ce îl cunoști personal.

După fiecare portret m-am ales cu ceva în plus, un lucru pe care nu puteam să-l intuiesc, deși eu sunt cel care a compus cadrul prin vizorul camerei. Acesta poate fi explicat cel mai ușor prin comparație cu proiectele lui Eadweard Muybridge, cele care au descompus în cadre diverse tipuri de mișcări ale oamenilor. Dintr-o dată, ei puteau fi văzuți diferit, în ipostaze pe care nimeni, niciodată, nu le-a reprezentat. Fiecare dintre portretele pe care le-am făcut mi-au arătat omul care fusese în fața mea altfel decât știam că îl pot vedea. De data aceasta nu era vorba despre postura corpului, ci despre o informație care transcede privirea, atitudinea sau relația dintre noi. Cred că această informație este răspunsul la mirarea mea asupra cum se modifică amintirile.

Ședințele, cărora prefer să le spun întâlniri, pot fi descrise ca cel puțin agreabile. Ele au durat între 5 minute și 3 ore și, cele mai multe, mi-au oferit o înțelegere mai bogată, dincolo de imaginea generală pe care o are publicul, a fiecărui artist și a lucrărilor lor. Pe scurt, despre fiecare, în continuare.

Artanu (Timpuri Noi)

Pentru că Artanu este un fel de ambasador, promotor și mândru rezident al cartierului Titan, l-am invitat acasă, la Titan. Cunoștea numele blocurilor din zonă, deși nu locuise în apropiere. Modest, deschis și disponibil, a interacționat cu fiul meu într-un mod care l-a făcut pe acesta să devină fanul lui. Reîntâlnirea lor la un concert din cartier a fost distractivă.

 

Kempes (Ovidiu Ioncu, Cargo)

Ne-am întâlnit într-un backstage, înaintea unui concert. Totul s-a petrecut repede. Concertul a conținut o parte din piesele care m-au făcut să-l consider pe Ovidiu, atunci, unul dintre cei mai valoroși vocali români.

 

Delia (Delia Matache, N&D)

Am petrecut timp alături de ea, de directorul artistic si de formația alături de care cântă. Mi-au plăcut dinamica grupului și legăturile dintre ei. Am apreciat că m-au primit între ei și că au fost interesați de proiectul meu.

 

Andy Ghost (Altar)

Credeam că Altar este cea mai valoroasă trupă de heavy-metal din România. Cântau mult mai occidental decât toți ceilalți la vremea aceea. La întâlnirea noastră, Andy a fost volubil și foarte prietenos. A încheiat cu: Florin, Dumnezeu să te binecuvânteze!, apoi m-a îmbrățișat.

Nicu Covaci (Phoenix)

După un concert, am rămas la bere cu membrii actualei trupe Phoenix. Domnul Covaci și eu ne-am retras o vreme pentru a-i descrie ceea ce urmăresc. Mi-au plăcut siguranța și modestia cu care se exprimă și faptul că vorbește folosind puține cuvinte. Este cel mai experimentat dintre muzicienii pe care i-am fotografiat, iar acest lucru, în această singură situație, m-a emoționat puternic.

Doru Trăscău (AB4)

Pe Doru l-am vizitat în studioul The Mono Jacks, formația în care cântă acum. Am discutat despre emoțiile pe care ți le dă un public mare, despre motociclete, despre fotografie și despre cum petrec starurile rock. Este unul dintre muzicienii care au evoluat mult de-a lungul timpului și îl apreciez mai mult acum decât în perioada în care ascultam Nu-ți fă griji.

Adrian Despot

A fost una dintre întâlnirile scurte. S-a petrecut la lansarea unei campanii pentru donare de sânge, unde el era unul dintre personajele principale. Mi-a placut siguranța pe care o degaja.

 

Lenți Chiriac

Deși nu este muzician, Lenți a jucat un rol în formarea culturii mele de rocker. Avea rubrica de noutăți în emisiunea Întâlnirea de la miezul nopții găzduită de Petre Magdin, pe care o urmăream constant în serile de vineri. În prezent lucrează la radio și l-am fotografiat în cabina de emisie. Mi-a povestit aventura organizării concertului AC/DC din București, unde a avut o contribuție importantă.

Puya (Dragoș Gărdescu, La Familia)

Dragoș este un tată exemplar. Ne-am întâlnit alături de familia lui la un restaurant din cartier, în jurul prânzului. Este cel care mi s-a arătat cel mai sincer, alături de cei mai dragi oameni.

Dan Amariei (Omul cu Șobolani)

Întâlnirea cu Dan a fost cea mai scurtă dintre cele pe care le-am avut. Disponibil și prietenos, era interesat de modul în care ne afectează trecerea timpului.

 

Simona Radu

Este coautorul, alături de Manuel Savu, al unuia dintre cântecele care mi-au plăcut cel mai mult. Am avut cea mai egală întâlnire, am folosit aproximativ același număr de cuvinte. Mi-a povestit nașterea piesei Dacă nici tu și mi-a spus despre ce și-a dorit să transmită. Compoziția este una dintre cele pe care eu le-am interpretat altfel decât și-au dorit autorii.

Berti Barbera

Am avut o interacțiune frumoasă și lungă. Berti mi-a oferit multe informații pe care le poți obține doar de la oameni experimentați.

 

Mihai Dobre

M-a întrebat, înainte să ne vedem, ce muzică ascult în această perioadă. La întâlnire a vorbit despre muzica lui, despre colegii lui și despre muzica altora.

 

Lemi Black

Lemi nu este muzician. În anii ’90 magazinele lui erau printre puținele locuri de unde puteai cumpăra muzică. L-am văzut la cele mai multe concerte la care am fost. Probabil că este cel mai cunoscut rocker din România. Numărul lui de telefon include de cinci ori cifra 6.

 

ÎNCHEIERE

Când am început lucrul la acest proiect nu am căutat retrăirea unor momente sau ceva asemnănător nostalgiei, așa cum a făcut Duane Michaels cu lucrarea The House I Once Called Home. Mirarea a fost și continuă să fie motorul acestei acțiuni. Odată cu găsirea unor răspunsuri au apărut tot mai multe întrebări cărăra îmi doresc să le răspund, știind că, odată cu noile răspunsuri vor apărea noi întrebări.

Acest proiect va continua. Sunt numeroși cei pe care mi-am dorit să-i fotografiez și nu am găsit momentul potrivit în care să-i întâlnesc. Probabil că și conținutul acestei lucrări va deveni altul, la fel cum memoria (implicit și amintirile) se modifică în timp.

Lucrând, cu sau fără voia mea, m-am desparțit de o parte din amintirile vechi, în vreme ce altele au căpătat contururi mai puternice. Cu siguranță acesta nu este un model, pentru oricine care ar face ceva asemănător lucrurile ar sta diferit.

Aș considera proiectul un succes dacă cei care vor parcurge imaginile mele s-ar gândi, pentru câteva secunde, la sine și la propriile amintiri și ar căuta în memoria proprie exemple de cum fotografiile pot influența amintirile.